Discursul lui Traian Băsescu, la conferinţa de lansare a Raportului asupra Strategiei Naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor „Vocea comunităţilor”

      Cred că ceea ce este de discutat la nivel de principii a spus deja domnul viceprim-ministru Markó Béla. Şi discursul meu era aşezat în zona principiilor, şi atunci o să încerc să nu repet ce a spus domnul viceprim-ministru, dar o să vă spun câteva lucruri pe care nu le am scrise aici, dar pe care le gândesc. Vă este cunoscut, probabil, faptul că la nivelul instituţiei prezidenţiale s-a făcut un raport asupra riscurilor sociale şi a riscurilor demografice pe care România le are. Din acest raport rezultă, fără niciun fel de dubiu, faptul că minoritatea romă este în epicentrul riscurilor sociale. Mai mult decât atât, şi soluţiile pentru a preveni deprecierea stării sociale a minorităţii rome sunt mult diferite faţă de orice altă analiză legată de populaţia României. Îmi permit să vă spun că, până când însăşi minoritatea romă nu va fi conştientă de propria ei responsabilitate pentru a ieşi din situaţia dificilă în care se află, putem să scriem încă zeci de rapoarte guvernamentale şi de comisii prezidenţiale. Putem mări ajutorul financiar oricât, putem mări oricât alocaţiile sociale; până când minoritatea romă nu va fi ea însăşi conştientă că are responsabilităţi faţă de ea însăşi, problemele vor dăinui. Banii se vor cheltui cu eficienţă minimă, iar progresele înregistrate vor fi, de asemenea, minime. Marea problemă a comunităţii este legată de veniturile pe care le are şi de poziţionarea în societate. Niciodată veniturile romilor nu or să poată creşte până când nu vor fi angajaţi în câmpul muncii şi niciodată nu or să poată fi angajaţi în câmpul muncii cu venituri corespunzătoare până când nu or să meargă la şcoală. V-o spun cu toată deschiderea: cheia evoluţiei pozitive a minorităţii rome este să-şi trimită copiii la şcoală. Sigur, aici putem vorbi de situaţii în care apar incidente legate de discriminarea copilului rom. Eu le consider incidente relativ izolate, care nu caracterizează un fenomen de respingere a comunităţii în şcoli.

În egală măsură, ştiu câtă reticenţă există în foarte multe familii de romi de a-şi da copiii la şcoală. Şi nu v-o spun din poveşti, v-o spun din proprie experienţă, iar în sală, aici, sunt oameni care pot confirma acest lucru. Deci cheia ieşirii din sărăcie este, în primul rând, conştientizarea minorităţii rome că trebuie să facă o prioritate din a-şi trimite copiii la şcoală - grădiniţă, şcoală, facultate. Dacă luăm toată lista de facilităţi pentru minoritarii romi, este clar că nu putem reproşa statului o indiferenţă. Dimpotrivă, au rezervat locuri la universităţi, care rămân neocupate, de regulă. Nu-i respinge nimeni la şcoală, nu-i respinge nimeni la grădiniţă, cu excepţiile pe care le ştim şi întâmplări nefericite. Dar această minoritate nu va ieşi din sărăcie până când nu va face din educaţie o prioritate. Statul are obligaţia să creeze condiţii ca, la şcoală, copiii romi să poată să îşi desăvârşească educaţia, dar este destul de dificil pentru stat să intre în fiecare familie de romi să o convingă despre esenţa şansei pentru copil, adică mersul la şcoală. Ştiţi foarte bine că avem un alt fenomen care se manifestă destul de pregnant; atunci când se ajunge la patru, cinci, şase copii, familia de romi se mulţumeşte să trăiască din ajutorul social. Cred că trebuie să găsim soluţii aici. Nu putem stimula la nesfârşit acest tip de existenţă. Va trebui să găsim soluţii. Va trebui să găsim soluţii ca acele comunităţi de romi să nu mai fie utilizate în procesul electoral, dându-li-se ajutoarele sociale pentru a merge la vot, dar asta ţine şi de modul de a se raporta al comunităţii rome la ceea ce se practică în societatea românească, în mod deosebit în mediul rural.

M-aş duce puţin în zona externă, unde toţi, de la mine până la orice alt demnitar, atunci când primim semnalele de insatisfacţie a omologilor noştri din Uniunea Europeană, spunem: „da, sunt cetăţeni români” şi ferească Dumnezeu ca vreun demnitar să nu spună „da, e cetăţean român”. Hai să fim cinstiţi: avem o mare problemă de imagine. Mergeţi la Paris, mergeţi la Oslo, mergeţi la Roma, mergeţi la Milano, minoritatea romă este prezentă în orice colţ, în faţa oricărui muzeu, şi nu ca să intre la muzeu. Deci, ori recunoaştem o dublă responsabilitate, a statului şi a minorităţii, ori, dacă nu suntem dispuşi să recunoaştem această dublă responsabilitate pentru o evoluţie pozitivă a minorităţii, vă asigur că toate programele guvernamentale şi europene sunt sortite eşecului. Nu este suficient să avem un grup de ONG-uri vocale la orice eroare condamnabilă de expresie, de la Preşedinte până la miniştri şi la orice alt demnitar. Dar nu-i suficient, e prea puţin. Nu aşa se manifestă ataşamentul faţă de problemele unei minorităţi. Vă pot spune că se prefigurează, se accentuează o altă mare problemă. Datorită natalităţii pozitive care există în minoritatea romă, problema locuinţelor se agravează. Tot mai mulţi locuiesc la marginea oraşelor, tot mai mulţi romi, tot mai multe familii de romi locuiesc la marginea oraşelor, în adăposturi improvizate şi ilegale, pe deasupra. Nu se va putea merge pe ideea că la nesfârşit statul va trebui până la urmă să construiască locuinţe pentru această categorie. Nu. Va trebui să ne dăm copiii la şcoală, să aibă servicii din care să-şi poată construi locuinţe. Îmi sunt foarte bine cunoscute statisticile cu evoluţia vieţii pe care o are minoritatea. Nu sunt încurajatoare, şi dacă luăm efectele programelor pentru romi, aşa cum ele se desfăşoară acum. Şi concluzia la care am ajuns este exact aceasta: responsabilitatea trebuie să fie din ambele părţi, stat şi comunitate.

Şi acesta este apelul meu la dumneavoastră, cei care, într-un fel sau altul, puteţi influenţa pozitiv atitudinea minorităţii rome. Acesta este apelul pe care îl fac şi la ONG-uri. Fără a susţine un parteneriat, un parteneriat al faptelor - atenţie -, nu al declaraţiilor, că acesta îl găsim repede, parteneriatul declaraţiilor, între reprezentanţii minorităţii şi reprezentanţii Guvernului, să spunem, dar ne trebuie un parteneriat al faptelor: între minoritatea romă şi Guvern. Guvernul să propună, aşa cum spunea domnul viceprim-ministru Markó Béla, programe convenite cu minoritatea şi pe urmă şi unii, şi alţii să ne ducem la îndeplinire obligaţiile. Toţi banii care se vor cheltui vor fi inutil cheltuiţi sau aproape inutil dacă una din acţiunile esenţiale, şi anume eradicarea analfabetismului şi a slabei pregătiri şcolare a generaţiilor tinere de romi nu se împlineşte. Sigur, o altă zonă în care trebuie depus un efort de educare este cel legat de obiceiurile care sunt dincolo de legalitate - fete căsătorite la 10 ani, la 11 ani, la 9 ani, la 12 ani. Nu pledez pentru asimilare, pledez pentru păstrarea obiceiurilor şi cred că la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii le plac cântecele romilor, le plac nunţile făcute de romi, le place să-l audă - poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi - dacă o luăm de la Adi Minune, până la oricine, le plac manelele, deci nu este o respingere în societate pentru ceea ce provine de la romi. Eu am încercat să găsesc unde este marea problemă. Marea problemă este în lipsa de angajare a întregii comunităţi în a progresa şi în lipsa de convingere că şcoala este cheia prosperităţii viitoare, a generaţiilor viitoare, educaţia. Acesta este principalul meu mesaj, să găsim soluţii ca în familiile rome să se renunţe, în perspectivă, la traiul din ajutorul social destinat copiilor şi copiii la şcoală. Cred că nu există altă soluţie. Şi mai spun un lucru - nu putem ascunde la nesfârşit imaginea minorităţii în străinătate, spunând "da, sunt români". Da, sunt români! Dar ce fac aceşti români la toate colţurile de stradă din marile capitale europene? Deci, dacă nu vom discuta cinstit aceste lucruri şi ne ascundem de teama acuzaţiilor de discriminare, nu cred că vom găsi instrumentele să rezolvăm problema. Vă mulţumesc!

Sursa: presidency.ro